De ce au nevoie copiii de un program de dezvoltare personală?
CUPRINS
- Povestea Carolinei
- Visuri
- Intriga
- Început de călătorie: la pas, singură pe cal
- Trapul
- Prima lecție: AICI ȘI ACUM
- A doua lecție: ÎNTRE „CAD, MĂ RIDIC” ȘI „CONTINUI” ESTE „PAUZĂ”
- A treia lecție: SENIN ȘI FĂRĂ ÎNVERȘUNARE!
- A patra lecție: SEPARAT, DAR ÎMPREUNĂ
- Galopul
- Liga I
- Nimeni nu poate trăi în locul tău!
- După faptă și răsplată
- Planuri de viitor
- De ce au nevoie copiii de un program coerent de dezvoltare personală?
- La ce îi ajută un program de dezvoltare personală?
Povestea Carolinei
Visuri
Pe vremea când Carolina era doar un copil, în fiecare luni seară, la televizor, era programată emisiunea Tezaur Folcloric, în cadrul căreia se difuzau melodii populare.
Genericul emisiunii – unul care a stârnit multe controverse la vremea aceea: pe fundalul melodiei Feciorească de pe Mureș, interpretată de Dumitru Fărcaș, o tânără „amazoană” (așa cum a fost numită atunci) îmbrăcată în haine populare călărea pe o imensă pajiște verde, un cal alb și desprins parcă dintr-o poveste.
Carolina privea fascinată de fiecare dată și visa ca, atunci când va fi mare, să fie și ea o amazoană, cu părul în vânt, galopând liberă pe un câmp verde și fără de sfârșit. Ce-i drept, își dorea un cal la fel de agil și puternic, dar negru și lucios ca pana corbului. Simțea, dincolo de ecran, mirosul de iarbă verde, libertatea, puterea și vântul!
Și… odată cu apariția prezentatoarei, se termina și emisiunea: mai departe nu se mai uita!
Au trecut mulți ani – aproape o viață de om – care s-au scurs firesc, cu provocări, tristeți și bucurii. Ani în care Carolina a trăit așa cum a știut ea să o facă în fiecare etapă. Bine sau mai puțin bine, sănătos sau mai puțin sănătos – nu știa. Clar este că, în tot acest timp, a acumulat experiențe care au construit, solid și cărămidă cu cărămidă, identitatea ei.
Intriga
Până într-o zi aparent banală când, întorcându-se acasă după alte ore suplimentare petrecute la serviciu, un gând i-a înjunghiat mintea și sufletul atât de profund, încât a simțit cum i se face rău subit.
Mai avusese indicii până atunci dar, în acea milisecundă (acel flash în care subconștientul devine conștient) a conștientizat că – deși avea aproape tot ce își dorise și tot ce visase – era neîmplinită și tristă. Un soi de tristețe adânc ascunsă în interiorul ei, pe care începuse să o simtă cum îi curge prin vene. Funcționa pe un pilot automat, care o făcea să-și îndeplinească sarcinile casnice de zi cu zi, să fie un foarte bun profesionist, să râdă cu prietenii și să păstreze aparențele unui om împlinit.
Ceva o nemulțumea, însă, în permanență. Se simțea stoarsă, obosită și bătrână. Nu mai avea zvâc. Care era rostul ei, în afară de casă, mamă, soție, angajat?
Care era acel ceva care ar fi împlinit-o pe EA, fără să se raporteze la oricine altcineva?
Rațiunea o împingea să-și facă un inventar al tuturor lucrurilor frumoase și al tuturor reușitelor din viața ei pentru care avea motive să fie recunoscătoare și fericită în adevăratul sens al cuvântului, doar că sufletul nu spunea același lucru. Și tot rațiunea, care avea nevoie să definească vinovatul pentru această stare, o făcea să găsească „acea problemă” în orice nimic.
Simțea că avea nevoie de o „revoluție” în viața ei, dar nu avea CURAJ să facă schimbările pe care le considera necesare! Fusese educată să nu riște, ca să nu piardă. Îi era frică să strice ordinea și siguranța pe care le avea deja în viață.
Timpul s-a scurs din nou și la fel și otrava propriei tristeți în sângele ei.
Alarmant de repede, această toxicitate interioară a început să se facă simțită și în exterior, iar starea ei de sănătate s-a degradat vizibil.
Așa se întâmplă că, la scurtă vreme, Carolina a primit verdictul de la finalul unui lung șir de investigații. L-a primit rece și nefiresc de calmă. Ba chiar a simțit o undă vagă de bucurie și ușurare pentru că a găsit… motivul. Acel motiv pe care putea să-l folosească ca scuză pentru a declanșa schimbarea din viața ei. Nu a avut curaj să se schimbe asumat, de frică să nu facă un pas greșit. Acum, însă, avea scuza perfectă pentru un eventual viitor eșec, apărut în urma unor decizii pe care le vizualiza deja.
În momentele urâte când îi era foarte rău, boala era oportunitatea pe care o așteptase de mult să declanșeze revoluția. Ulterior, crizele au îngenuncheat-o de multe ori, dar au și învățat-o la fel de multe lucruri. Despre cum să-și asculte corpul, să-i respecte nevoile, cum să se „lase”, să se abandoneze uneori (și nu doar fizic). Despre cum să se ridice și să stea drept (la propriu și la figurat).
Speriată într-un fel și de timpul rămas pe lume, care nu mai părea să fie atât de mult și sigur, a hotărât să-și urmeze visurile și să-și rezolve frustrările nesănătoase pe care știa foarte bine că le are. În perioada imediat următoare, și-a reorganizat regimul de viață și a luat decizii radicale pe plan profesional.
Cuprinsă de panică și euforie în același timp, a făcut repede – sau mult prea repede, cum avea să constate mai târziu – foarte multe schimbări.
La fel ca atunci când nu poți dormi de oboseală și agitația interioară te face să te apuci să faci ceva, orice, chiar dacă mai ai puțin și te prăbușești. A inițiat un proiect nou cu multe planuri și mult entuziasm. Entuziasm ce a ținut, după cum probabil vă dați seama, puțin timp!
Putem spune că se străduise.
Toate noile proiecte erau modalitatea Carolinei de a lupta contra fricii, de a se schimba. Cu toate acestea, toate noile mișcări și trăiri nu păreau suficiente pentru a se simți mai bine. Pe măsură ce acționa, și-a dat seama că suporta toate consecințele schimbărilor cu greutate, haotic. În plus, efortul o epuiza din ce în ce mai tare. Mintea ei nu era pregătită pentru a le putea duce cu seninătate și bucurie, și nici corpul! Nici experiența profesională de până atunci nu părea suficientă pentru provocările de altă natură care au apărut. Le ducea, dar anevoios, nepregătită, cu o dramă vizibil întipărită pe chip!
Ciudat… se simțea în aceeași situație de dinaintea schimbărilor. Tristă! Ba mai mult, acum era în mijlocul unui mare haos! Nu mai controla parcă nimic din viața ei. Nu-i plăcea ce face și începuse să urască toate noile planuri!
Era disperată să găsească acel ceva care să o consume fizic dar să-i dea zvâc, să o încarce cu energie mentală. Acesta apărut, ca o scânteie, într-un film ce i-a reamintit de visul ei de amazoană. Impulsiv, a decis să învețe să călărească. Și-a făcut abonament, ca să fie sigură că nu renunță și a pornit, cu mare avânt, într-o aventură despre care nu știa mai nimic.

Început de călătorie: la pas, singură pe cal
Primele sesiuni au fost captivante de-a dreptul. Simțea însuflețirea după care tânjise atât de mult iar plimbările călare, pe un cal condus de antrenor o calmau.
Dintre toți caii, se îndrăgostise de un armăsar superb, elegant dar nărăvaș. Nu era negru ca-n visul ei, dar asta nu avea nicio importanță. Avea o personalitate puternică și majoritatea celor ce veneau la antrenamente îl admirau, însă evitau să încalece pe el.
Pentru început, Carolinei i s-a recomandat să învețe alături de o iapă blândă și prietenoasă.
Au fost compatibile și s-a obișnuit cu ea imediat. Cu toate acestea, de fiecare dată când intra în grajd, prima dată își saluta prima dragoste.
În foarte puțin timp, a trecut la nivelul următor. A rămas singură cu calul și era în sarcina ei să îl conducă. Să facă acele lucruri care par atât de simple. Să-l oprească, să-l pornească, stânga, dreapta, numai că… Surprizăăă!!! Nu era chiar așa simplu.
Era entuziasmată, își dorea din tot sufletul să poată face bine asta, dar simțea și neliniște, pentru că nu mai controla în totalitate situația în care era. Iar calul, simțindu-i frica, nu îi asculta comenzile. Scutura din cap, se agita și asta o dezechilibra. Uitase toate detaliile tehnice pe care le învățase când era la coardă! Căuta cu privirea pe cineva să o salveze din situația în care se afla, definită de ea ca fiind „critică și periculoasă”.
Avea secunde când își spunea că este o dovadă de inconștiență.
Își punea viața în mâinile unui animal care se putea zburli oricând mai tare și să o rănească. Îi venea în minte Christopher Reeve, care pe cât a fost el de Superman, pe atât de ușor a fost țintuit la pat pentru tot restul vieții lui de un cal. Pe de altă parte, în manej, pe lângă ea, defilau maiestuos alți călăreți, care stăpâneau frumoasele exemplare cabaline și o făceau într-un mod care părea atât de simplu. Unde mai pui că cei mai mulți erau copii!
Așadar era posibil. Voia să stea în șa în continuare și nu voia. Ar fi urlat, dar orgoliul nu o lăsa nici să strige, nici să descalece. Noua preocupare, pe care o văzuse inițial ca pe o salvare, o îngenunchea mai tare. Era încă o dovadă a neputinței ei și, în plus, îi aducea noi frustrări.
A făcut de multe ori greșeala să țipe de frică, speriind calul și înrăutățindu-și propria situație. Antrenorul a avut o răbdare de fier și un calm care au ajutat-o enorm. Nu a învățat-o cum să stea în șa doar cu corpul, ci și cu mintea. Adesea, o întreba:
– Ce anume, concret, te face să-ți fie frică?
– Că o să cad!
– Da, poți să cazi. Și? Ba chiar te asigur că o să se întâmple la un moment dat.
– Foarte liniștitor, ce să zic…
Și totuși, ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi căzut?
La drept vorbind, până jos nu era prea mult!

Trapul
Următorul pas a venit cu noi provocări.
Trapul așezat îi ieșea mulțumitor, dar nu putea spune același lucru și despre trapul săltat. La trapul așezat, era necesar să stea în șa, să strângă picioarele bine de cal și să-și păstreze echilibrul. La trapul săltat, însă, apărea un element care îi dădea de furcă: să efectueze ridicări repetate din șa, în sincron cu pasul calului!
Ei, sincronul nu-i ieșea! Nici cu pasul calului, nici cu schimbările din viața ei. De multe ori a plâns după ce descăleca. A vrut să renunțe de 100 de ori și s-a răzgândit de 101, pentru că orgoliul, din fericire de data aceasta, a avut un cuvânt de spus. „Nu este pentru mine!”, „Nu pot!”, „Ar trebui să mă apuc de ceva mai puțin periculos și pe care îl pot controla în totalitate!” se luptau, zilnic, cu „Mă fac de râs dacă renunț!”, „Nu sunt tâmpită ca să nu pot trece de momentul asta!”, „Până și un copil poate!”.
În această etapă, venea grăbită la antrenamente și voia să exerseze cu nerăbdare. În același timp, se uita la ceas să vadă cât mai este până se termină ora și tot calvarul.
Prima lecție: AICI ȘI ACUM
Într-una din zile, în manej s-a petrecut o scenă care i-a dat de gândit.
Calul călărit de o fetiță s-a speriat și a pornit într-un galop nebun, combinat cu multe eforturi de a se elibera de „povara” din spate. Ba chiar a ieșit pe poarta manejului (puțin întredeschisă), a sărit în două picioare și a „aterizat” cu ele într-un tufiș. Nimănui nu i-a venit să creadă că fetița nu a căzut și a rămas călare, cu spatele drept și cu o atitudine extrem de rece. Când calul s-a liniștit, a descălecat atât de calmă, de ziceai că nu e ființă umană.
Carolina a fost stupefiată: „Cum să nu spună nimic, după toate astea?! Copiii plâng două ore dacă se zgârie la un deget!”. Curioasă, a întrebat-o:
– Ți-a fost frică?
– Nu!
– Nu?! Cum adică NU? (Într-o astfel de situație, ce Dumnezeu poți să-i spui creierului tău, ca să-ți păstrezi calmul în felul ăsta și să nu-ți fie frică?)
– Mereu m-am ținut strâns cu genunchii de cal și mi-am spus: „În secunda asta sunt bine, în secunda asta sunt bine, în secunda asta sunt bine…”.

Se aștepta la o explicație ceva mai complicată.
A realizat ulterior complexitatea răspunsului. Fetița, în acel moment (abia acela era un moment critic), nu doar că nu și-a auto-fabricat frică, dar s-a concentrat în și la fiecare secundă, a trăit exact în secunda în care era, ajutată și de corpul care, pe pilot automat, a scos la suprafață detaliile tehnice însușite (și-a strâns genunchii de cal). A înțeles că, dacă ar fi fost ea protagonistul acestui accident, și-ar fi construit în minte zeci de scenarii de genul: o să mă arunce, o să cad, poate să mă rănească, dar dacă sare gardul?.
De câte ori nu-și auto-induc oamenii frica atunci când creează un film cu ce s-ar putea întâmpla? Și de câte ori, varianta lor e foarte departe de ce se întâmplă de fapt?
Secretul fetei a fost să se concentreze pe realitate, să dea tot ce se putea mai bun Aici și Acum și să nu-și irosească energia cu SF-uri (să denumim așa invențiile din minte, neconstructive, posibile, dar care nu s-au întâmplat încă).
Sigur că putea să cadă! Însă, prin atitudinea avută și-a diminuat mult șansele să o facă. Una este ca în viață să eșuezi după ce ai făcut tot ce se putea face și ți-ai consumat energia în direcția atingerii scopului propus și un alt gust are eșecul ajutat de neconcentrare și consumul energiei cu SF-uri.
Pe parcursul următoarelor întâlniri, Carolina a mai vărsat lacrimi, s-a văicărit, a mai țipat, dar din ce în ce mai puțin, având în minte lecția primită de la fetița din manej.
Începuse să fie prezentă, din toate punctele de vedere, la ceea ce făcea.
Gânduri concentrate pe acțiuni extrem de precise, precum „Țin dârlogii între degete și joc gura calului”, „Piciorul din exterior al calului este înainte, deci mă ridic”, „Împing pe gâtul calului!”, „Stau drept, cu pieptul înainte”, „Țin fundul sub mine”, „Călcâiul în jos”, etc. luaseră locul lui „Nu pot!”, „E prea greu”, „Nu voi reuși!” și „Dacă o să…”. Totul era încă foarte tehnic, mai avea mult de muncit până când corpul să simtă și să facă toate aceste mișcări de la sine. La fel cum durează ani ca un copil să învețe să meargă fără a se mai gândi la pașii pe care îi face, un adult are nevoie de timp pentru a duce o sarcină la bun sfârșit cu ușurință. Începuse să fie prezentă cu adevărat în fiecare moment și rezultatele se vedeau.
Și nu doar în cazul antrenamentelor.
A început să abordeze și provocările din viața ei, pas cu pas, prezentă și implicată în acțiunile ei. Ceea ce îi displăcea cu ceva timp în urmă, redevenea acum o plăcere.

A doua lecție: între „CAD, MĂ RIDIC” și „CONTINUI” este „PAUZĂ”
Ușor, ușor, Carolina a ajuns în punctul la care a visat: șansa să încalece prima ei dragoste, armăsarul superb, mândru și încăpățânat. A făcut asta de mai multe ori. Deși era atrasă de el, simțea cum toată frica de care scăpase până în acel moment revine acum cu dobândă. Personalitatea calului era diferită, iar o parte din secretele care funcționau cu iapa cea blândă, nu mergeau și cu el.
La fel e și în viață: Carolina, în varianta din acel moment, cu tot ce învățase până atunci, nu era suficientă pentru a face față noilor provocări apărute în urma schimbărilor pe care le făcuse. Când calul a simțit nesiguranța ei, a făcut tot ce a putut să câștige teren și să coordoneze tot procesul. Ea nu era pregătită să se impună și să preia frâiele acestei relații. Toate ridicările periculoase în două picioare, mișcările lui necoordonate, aruncatul din picioare erau prea mult pentru nivelul ei.
În puțin timp, inevitabilul s-a produs și calul a aruncat-o din șa destul de violent. Întinsă pe nisip, Carolinei i se blocase pieptul și nu putea respira iar, peste toate acestea, a simțit o căldură imensă în corp dată de furie și dezamăgire.
Deși s-a speriat, s-a ridicat și a insistat să încalece din nou.
Știa că, dacă nu o făcea atunci, nu avea să o mai facă mult timp. Poate chiar niciodată. A omis totuși un mic detaliu: s-a suit din nou pe cal fără să se scuture de nisipul de pe spate. După alte câteva ture, a căzut pentru a doua oară. Antrenorul a insistat, însă ca, înainte de a finaliza antrenamentul, să mai încalece încă o dată, nu înainte de a-i spune:
– După ce ai căzut prima dată, ai încălecat fără să te scuturi de nisip. Asta spune ceva despre tine!
Era nedumerită, ba chiar enervată: „Adică nu sunt o persoană curată? Ce să însemne?”.
Pe drumul de întoarcere acasă a găsit și răspunsul.
Nu se scuturase de nisipul de pe pantaloni, pentru că nu se „scuturase” nici de unele obișnuințe nesănătoase și de modul toxic de a gândi, construite de-a lungul timpului. A continuat încălecând „murdară”. Cu alte cuvinte, a continuat fiind aceeași Mărie, cu altă pălărie.
Nisipul scuturat pe șa o zgârie și o deteriorează, la fel cum anumite comportamente sau tipare de gândire neproductive, formate în urma unor „căzături” din trecut, afectează și deteriorează prezentul.

Din cauza consecințelor care au apărut pe plan medical în urma căzăturii (un blocaj al mușchilor), Carolina a fost nevoită să facă o pauză.
Era nervoasă că abia ce începuse să se împrietenească cu echitația, iar acum trebuia să renunțe.
Totuși, ca să nu piardă legătura cu ce învățase, s-a hotărât să valorifice această nedorită perioadă de inactivitate fizică și a continuat „antrenamentele” altfel.
A vizionat filmulețe cu cai pe internet, a studiat în slow motion mișcările corecte pentru fiecare acțiune asupra calului și s-a imaginat galopând, având în minte fiecare mișcare pe care era necesar să o facă.
Iar, cel mai important, a început adevărate „antrenamente” în cadrul activităților de zi cu zi.
Treptat, a pus în aplicare tot ce învățase până atunci în timpul lecțiilor din manej: concentrare pe Aici și Acum, răbdarea necesară pentru a face lucrurile pas cu pas, atenția la detaliile care fac diferența, perseverența și bucuria pentru fiecare reușită, oricât de mică ar fi aceasta.
Prima căzătură a învățat-o una dintre cele mai benefice lecții din această aventură și a „injectat-o” cu o doză de nesimțire necesară, recoltată din răspunsurile la întrebarea „Și ce dacă?”:
Și ce dacă a dat cu fundul de pământ?
I-a fost jenă, dar a fost percepția ei, nu a celorlalți. Nimeni nu a râs de ea și nici nu a perceput că „s-a făcut de rușine”.
A durut-o! Și ce dacă?
Se pare că n-a murit! Unde mai pui că urmările medicale au venit la pachet cu un alt beneficiu: pauza.
A căzut! Și ce dacă?
S-a ridicat, semn că exista viață și după o „nenorocire”.
S-a întâmplat! Și ce dacă?
Ce a învățat din asta? La ce mai poate lucra, ca să rămână pe cal?
Chiar dacă aplică lecția învățată, o să se mai întâmple! Și ce dacă?
Deja s-a mai întâmplat! Data viitoare o să învețe altceva ce o va ajuta să călărească mai bine!
Astfel, Carolina învățase că:
- pauza este benefică și necesară în anumite momente. Dar o pauză adevărată, cu odihnă, în care să-și încarce bateriile și să se detașeze de toți factorii care ar fi consumat-o pentru nimic;
- „nesimțirea” (față de detaliile care nu o ajută, ba chiar mai mult o încurcă, față de oamenii care nu au niciun aport la evoluția ei), cultivată și educată corect, o ajută să se focuseze pe ceea ce cu adevărat este important pentru ea și în același timp are capacitatea de a-i reevalua prioritățile.
A treia lecție: SENIN și FĂRĂ ÎNVERȘUNARE!
Câteva luni mai târziu, reluarea antrenamentelor și înlocuirea calului a venit cu o schimbare de atitudine majoră. Instalată brusc și nefiresc, s-ar putea spune.
În primul rând, a dispărut frica.
Și nu era o liniște falsă, era chiar o relaxare reală! Calm, controlat, hotărât și cu echilibru, a lucrat la relația cu calul și atingerea scopului ei. Scuturatul din cap al calului era oprit de fermitatea cu care trăgea de dârlogi, trapul săltat venea de la sine pentru că era mai atentă și la mișcările calului și nu doar la ale ei. Calul nu se mai oprea când voia el pentru că ea a început să se „înfigă” – după cum spunea antrenorul – și a folosit cravașa fără teama că „se supără calul și o aruncă jos”.
Cel mai mare câștig al acestei pauze, pe care îl privise inițial ca un impediment apărut în calea evoluției sale, a fost o relaxare a minții și a sufletului, o liniștire de care avea nevoie, un moment în care să respire și să vadă lucrurile detașat sau „din avion” (apropo, din avion nu mai erau așa de mari!). Știa că tot ce poate controla este ceea ce face Aici și Acum, dar mai există o parte a vieții (neprevăzutul, hazardul, destinul sau cum s-o fi numind) care nu era în controlul ei. Începuse să simtă că era important să accepte – cu liniște interioară, seninătate și fără înverșunare – atât ceea ce controla ea, cât și ceea ce nu putea controla.
Încăpățânarea Carolinei de a face lucrurile cu orice preț a înconjurat-o cu haos, agitație și epuizare. Aceasta îi solicita un consum suplimentar de resurse și ajuta la acumularea frustrărilor, mai ales când acțiunile nu aveau rezultatele scontate.
O zicală folosită in business spune „Dacă tot e să te oprești, oprește-te la timp!”.
Pauza a venit la timpul optim, chiar dacă, la început, nu a perceput-o așa! Pauza fizică, alături de studiu, relaxare și meditație, a fost un mare câștig care – culmea!, a făcut-o să meargă înainte, nu să stea pe loc.
Și-a dat seama că lucrurile ar fi stat altfel dacă, înaintea deciziilor radicale pe care le-a luat în momentul de cotitură, ar fi făcut o pauză mai mare: fizică și mentală. O pauză adevărată, în care să-și odihnească trupul fragil și spiritul zdruncinat.
După puțin timp de la Experimentul Pauza, când a simțit că „mergea contra vântului” și construia un business haotic, fără înverșunarea de a continua, a hotărât să ia o pauză scurtă și de la noile proiecte profesionale. În acest timp a citit, a studiat, a privit lucrurile „din avion” și a construit o strategie de acțiune. A scris, a „zăcut” cu mintea goală, totul într-un mod relaxat, dar concentrat!
A patra lecție: SEPARAT, DAR ÎMPREUNĂ
Acum, lucrurile mergeau mai bine pentru că a preluat „frâiele” hotărât, mai pregătită mental, mai stăpână pe teorie și mai stăpână pe ea.
Și la antrenamente și în viață.
În relația cu calul, există o componentă de „care pe care”, însă, paradoxal, acest joc de-a cine pe cine domină, se derulează… împreună! De parcă fiecare lucrează să câștige teren, dar „ascultându-se” reciproc și cu respect unul pentru celălalt.
Carolina evoluase și la acest capitol. Făcuse progrese în „a fi despre, dar nu doar despre ea”. Calul a învățat-o o altă fațetă a conceptului „împreună”, antrenând-o să fie supusă, dar nu dominată; lider, dar și coechipier. Acesta i-a dat încredere însoțind-o, pentru că nu mai mergea spre scopul ei singură.
Efortul se făcea împreună, în același timp și împreună, dar cu schimbul!
Când obosea și își relaxa picioarele afară din scărițe, continuau să meargă înainte, calul simțindu-i această nevoie. Când calul era agitat, ea îl calma și îl coordona pe traseul pe care trebuiau să-l facă. Învăța să îl asculte atent, cu tot corpul și să-i vorbească fără cuvinte. Antrena cea mai pură formă de comunicare, care avea să influențeze apoi atât forma, cât și conținutul limbajului ei curent.
Dar „împreună” îl mai învățase de undeva. De la toți antrenorii care au fost prezenți în acea etapă în viața ei și care au coordonat-o și sprijinit-o să învețe să călărească un cal și propria viață.
O viață întreagă, orgoliul i-a țipat în ureche: „Tu poți singură!”. A putut, a rezistat, dar cum? Dacă tot efortul pe care l-a făcut ca să poată singură i-a întipărit acea dramă pe față, înseamnă că nu a fost cea mai sănătoasă modalitate. Unde ar fi putut fi în acel moment, dacă s-ar fi apucat de călărie cu mulți ani înainte?
A înțeles, în final, că scopul nu era doar să reziste furtunilor, ci să evolueze după fiecare furtună. Iar acest lucru, dintr-un anumit punct încolo, nu-l mai putea face singură, Ci doar cu cineva care a învățat și știa să „călărească” mai bine decât ea.

Galopul
În scurt timp, a venit și etapa care îi dădea cele mai mari emoții: galopul fără coardă (singură, fără a fi ținut calul cu coarda de către antrenor).
Deși era mai ușor decât trapul, pentru că cel care muncea mai mult era calul, impunea să fie mai empatică cu el pentru a merge în același ritm și să-și păstreze mai bine echilibrul, pentru că viteza mult mai mare o putea destabiliza. Mai mult, toate comenzile trebuiau efectuate rapid și sigur, deci era necesar să fie stăpână pe ele. De asemenea, exista un punct central care o ajuta să rămână pe cal. Genunchii. Îi ținea ficși și strânși de cal și erau singurii în care „rămânea” când „se înfigea” în cal cu călcâiele.
Deși făcuse galop la coardă pentru a se acomoda, prima încercare de galop singură a venit cu o surpriză. Două ture de teren – impecabil, râzând și aproape plângând de fericire. S-a simțit magnific! S-a abandonat calului suficient cât să danseze amândoi în același ritm!
Râdea și pentru că își făcuse griji degeaba. Și totuși se întreba de ce a făcut atât de greu ce era mai ușor și cum a reușit să facă ușor și bine, din prima, ce era mai greu?
Răspunsul era simplu.
Chiar dacă ce era nou era ușor, tot nou era și, pentru a ști cum să-l facă, era neapărat să-l învețe.
Greutatea a venit din faptul că trebuia să se dezvețe de ce era vechi și o împiedica să evolueze, pentru a face loc noilor achiziții. Mai ales că „vechiul” și „noul” ei nu erau deloc compatibile!
Dacă voia să învețe să călărească, frica, drama, „moliciunea”, auto-compătimirea și văicăreala permanentă nu aveau ce să caute în atitudinea ei. A făcut cu ușurință ce era mai greu pentru că, în acea etapă, avea deja abilitățile necesare învățate. Antrenase înainte (când ușorul era greu) de la mușchii picioarelor până la curaj, auto-controlul, empatia, încrederea, hotărârea, „abandonarea ei”, relaxarea și punerea în practică a cunoștințelor teoretice. În plus, ca urmare a dezvățului de ce era nesănătos, în această etapă era mai „curată”. Se „scuturase” de frici și gânduri care nu o ajutau cu nimic, de rezistența la schimbare și de mult alt „nisip”.
PE SCURT ȘI METAFORIC: în prima etapă și-a croit haine și și-a făcut garderoba în timp ce, în a doua etapă, s-a dus la petrecere și s-a simțit bine, pentru că avea deja hainele potrivite.
A reușit să facă ușor ce era mai greu și pentru că a învățat să se țină în genunchi, acel ceva fix de care se agăța când iureșul era mare și nu mai exista nimic altceva de care să se sprijine. Altfel spus, a învățat să se țină de… principii! Puține, dar bune! Iar unul dintre ele era „să nu renunțe înainte de a face tot ce putea”.
Liga I
Echitația este un sport nobil și nu este pentru oricine, ci pentru cei care își doresc să treacă dincolo de limita considerată comună (sigur că nu este singurul sport care ajută în acest sens).
Carolina își dorea asta cu toată ființa ei: Să joace în Liga I!
Călăria impune o anumită postură fizică, fără de care nu poți rămâne pe cal. Spatele și capul drept, pieptul și privirea înainte și înfiptă foarte bine în șa.
Abaterile de la aceste reguli, dezechilibrează. Dacă își dorea să joace în Liga I, era important să își educe o anumită ținută… aristocrată, o atitudine specifică. Pe cal și, în special, față de viață!
A reușit să galopeze și pentru că a lucrat la această atitudine, și în manej, și în afara lui. Cu cât această ținută începea să o definească, cu atât se schimba licărul din privirea ei și zâmbetul de pe față.
Pe lângă atitudinea aristocrată, și-a cultivat și o atitudine apreciativă față de tot ce o înconjura, ca urmare a faptului că, după fiecare exercițiu reușit, antrenorul insista să mângâie calul. A fost o lecție despre apreciere și verbalizarea permanentă a ceea „ce este bine”, iar asta, pe termen lung, a ajutat-o să fie apreciativă. Apreciativă pentru ce avea deja în viața ei și pentru oportunitatea de a se confrunta cu tot soiul de provocări, ce erau un fel de profesori care o pregăteau pentru examenele viitoare.
În plus, echitația lucrează toate grupele de mușchi, începând de la spate, brațe, abdomen, picioare: tot, de sus pană jos. Cel mai important, aceasta antrenează și „mușchii” creierului, pentru că fiecare mișcare trebuie gândită și coordonată dinainte. Și din punct de vedere fizic, cât și din punct de vedere al expresivității și atitudinii, Carolina devenise mai „frumoasă”.

Nimeni nu poate trăi în locul tău!
Diferența dintre un cal și un om este că pe primul nu îl poți minți.
Calul îi simțea vibrația Carolinei. Nu putea minți că era relaxată dacă nu era, că era hotărâtă dacă nu era sau că îl conducea dacă nu o făcea cu adevărat.
Pentru a călări, avea nevoie să simtă, în mod real, aceste lucruri. Iar pentru asta se impunea foarte mult antrenament (și la propriu și la figurat) și onestitate cu propria persoană. Antrenamentul pentru a fi atitudinea aristocrată, apreciativă și frumoasă!
Nici onestitatea și nici antrenamentul nu le poate face altcineva în locul nostru. Prin urmare, „strângea din dinți” și le învăța sau renunța să călărească, asumându-și că nu și-a dat șansa ca visul ei să devină realitate.
După faptă și răsplată
Carolina a riscat (s-a antrenat) și a câștigat.
De când începuse această aventură, s-a întâmplat și un alt lucru fantastic. Și nu era o simplă coincidență! Acum, femeia se simțea mult, mult mai bine pe plan fizic. De multe ori, își spunea că doctorii s-au înșelat și au confundat o cădere de calciu cu un diagnostic care a generat atât de multă panică. Nu era așa, dar faptul că simțea asta este foarte important. Îi venea să râdă de ea însăși, amintindu-și de cum își construise în minte SF-uri despre cum nu va apuca să-și vadă copiii mari. Bineînțeles că va muri într-o zi! Acum însă, era foarte sigură că de bătrânețe.
Pe lângă starea de bine, acum se bucura și de gustul dulceag al împlinirii unui vis. A învățat să galopeze pe pajiștea verde din genericul emisiunii și urma să o facă și pe calul care era prima ei dragoste. O parte din ceea ce acum mult timp era doar un vis este acum real!
Visul s-a îndeplinit pas cu pas și cu multă muncă. O muncă fizică și o luptă cu proprii demoni (orgoliu, frustrare, frică, slăbiciune, etc.), pe care nu i-a omorât dar i-a păstrat închiși și sub controlul ei pentru că anticipa că în anumite situații va mai avea nevoie de ei.
Culmea, toată acestea au făcut-o să simtă din nou zvâcul și să-și definească rostul pe care-l căutase atâta timp.
Răspunsul la întrebarea Care era acel ceva care ar fi împlinit-o pe EA, fără să se raporteze la oricine altcineva? era Bucuria! Bucuria de a face, necondiționată de rezultat!.
Bucuria cu care acționa era piesa de puzzle a cărei lipsă o făcea nefericită.

Planuri de viitor
Pentru viitorul apropiat, Carolina și-a fixat și un nou obiectiv.
Să se întoarcă la prima dragoste, la calul care a aruncat-o din șa, de două ori în aceeași zi și să galopeze pe el. Nu cu frică, ci cu bucurie! Avea încredere că va reuși și era sigură că, după acel moment, putea să valideze transformarea ei.
Și după?
Nu știa, dar era sigură că va afla pe drumul din continuarea călătoriei. Tot ce era necesar să facă era să fie deschisă la oportunități, să facă tot ce putea mai bine aici și acum din lucrurile pe care le putea controla și să accepte cu liniște interioară ce nu putea controla. Și următorul obiectiv avea să-i apară în cale, în funcție de evoluția ei.
Și-a formulat și un obiectiv pe termen lung (în afara manejului) și a început să lucreze la el. Ce o entuziasma, însă, cel mai tare nu era obiectivul în sine, ci un soi de fericire cu care făcea lucrurile mărunte pentru atingerea lui și ce câștiga înăuntrul ei de fiecare dată când trecea la pasul următor.
Carolina știa că avea să mai cadă de multe ori de pe cal. Mai ales de pe „calul vieții”.
Știa și că nu va uita să se scuture de „nisip”, că va fi nevoită să facă pauze, uneori de minute, alteori de ore, zile sau luni și apoi va trebui să continue relaxat și fără înverșunare, dacă voia să reușească.
În același timp, era sigură că după fiecare căzătură, când se va ridica, ea va fi mai sus decât înălțimea de la care a căzut. Era pregătită și avea și bagajul necesar pentru a cădea din ce în ce mai sus!
Și frustrări și orgolii avea să mai simtă de multe ori. S-ar fi mințit crunt dacă ar fi crezut că nu va fi așa. Dar acum avea siguranța, pentru că antrenase asta, că nu le va mai transforma în parteneri de drum permanenți. Învățase deja să le elibereze din închisoare, pe rând pe fiecare, în diverse contexte, și să le lase libere doar atât cât să funcționeze ca motivație pentru a evolua.
Cunoscuse pe altcineva demn să o însoțească: curajul, liniștea, disciplina, seninătatea, răbdarea, încrederea, toleranța, perseverența, principiile, atitudinea aristocrată, dragostea de viață, bucuria de a face și, nu în ultimul rând, îi cunoscuse pe antrenorii care au învățat-o să „călărească”.
Ca o revelație, viața nu mai era o luptă. Era, în schimb, o experiență ce putea fi trăită cu „dragoste și dor”.
De ce au nevoie copiii de un program COERENT de dezvoltare personală?
Până la un moment dat, copiii au ceva într-o cantitate mai mare decât adulții. Inconștiența!
Nu este un defect, ci o resursă care îi face să fie:
- mai curajoși, pentru că nu-și fac SF-uri legate de consecințele dramatice posibile;
- mai perseverenți în atingerea scopurilor lor – dacă cer insistent, nu conștientizează că ar fi ceva obositor pentru celălalt sau că se fac de rușine;
- mai încrezători (nu anticipează trădarea sau nu conștientizează neputința);
- mai prezenți în fiecare moment al vieții lor.
Dacă această resursă și beneficiile ei nu sunt valorificate până în momentul când încep să se diminueze sau sunt inhibate de adulți printr-un stil de educație neconstructiv, se pot transforma în timiditate, lipsa de încredere în sine, frică, lene, atitudine de renunțare. Altfel spus, se transformă în acel „nisip” de care mai târziu vor fi nevoiți să se „scuture” pentru a putea înainta.
Sigur că pot începe oricând un astfel de program. Dar momentul de start va influența atât cantitatea de efort investit în „transformare”, cât și rapiditatea cu care se obțin rezultatele.
A introduce un copil într-un program de dezvoltare personală când încă nu și-a pierdut inconștiența îl ajută să învețe să „călărească” înainte de a învăța cum să nu călărească.
La ce îi ajută un program de dezvoltare personală?
Să-și definească și să-și respecte prioritățile!
Să se ridice după fiecare căzătură și să se scuture de „nisip” înainte de a continua!
Să-și transforme emoțiile, fricile, orgoliul în resurse sănătoase și utile pentru atingerea scopurilor!
Să-și construiască visuri sănătoase și să muncească senini pentru a le îndeplini!
Să nu renunțe înainte de a face tot ce pot!
Să aibă curajul să riște pentru a câștiga!
Să joace în Liga I!
Să fie recunoscători!
Să își trăiască viața senini!
Să fie fericiți!
Să fie sănătoși din toate punctele de vedere!
Să se dezvolte armonios!
Să fie independenți!
Să aibă încredere în ei!
Să fie disciplinați!
Să fie autodidacți!
Să se exprime fără frică!
Să învețe să lucreze în echipă!
Să se impună, dar să-i respecte pe ceilalți!
Să fie demni și să trăiască după principii sănătoase!
În viață, mai devreme sau mai târziu, copiii vor fi de multe ori față în față cu diferite situații, care vor deveni din ce în ce mai provocatoare.
Pentru a putea face trap și galop, este necesară stăpânirea noțiunile elementare: statul în șa, mersul la pas, coordonarea calului pe traseu etc.
Pentru a face față cu brio situațiilor provocatoare, este important să fie pregătiți, să aibă antrenate deja anumite abilități și competențe de bază: perseverența, disciplina, perspectiva apreciativă, încrederea în sine, bucuria.
Pentru că nu este vorba doar despre a face față, ci despre cum fac față și cine devin ei după acea experiență. Pot ieși dintr-o experiență dezamăgiți și frustrați sau pot ieși mai puternici, mai încrezători, senini și mai pregătiți pentru următoarea aventură.
Drumul de la a sta pe cal, la pas, și până la a galopa pe calul visurilor tale este un procesul de dezvoltare personală în miniatură.